ROMANUL ROMÂNESC OBIECTIV TRADIŢIONAL
“ION“

Concepţia lui Liviu Rebreanu despre romanul obiectiv
veridicitatea naraţiunii
scrisului anticalofil
Tema
Structura
Elemente de fresca
Caracterizarea lui Ion



Concepţia lui Liviu Rebreanu despre romanul obiectiv
veridicitatea naraţiunii
scrisului anticalofil


    În multe din mărturisirile sale cuprinse mai ales în volumul “Amalgam”, Liviu Rebreanu pleda pentru un roman realist, în care veridicitatea naraţiunii să rămână în centrul preocupărilor scriitorului şi nu o artificială impresie de frumuseţe: “Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să prinzi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată ai săvârşit o operă mai importantă decât toate frazele frumoase din lume”.
    În ceea ce priveşte scrisul în sine, Liviu Rebreanu se declară un adept al scrisului anticalofil, declarând: “Prefer să fie expresia bolovănoasă, dar să spun într-adevăr ce vreau, decât să fie şlefuit şi neprecis. De altfel, cred că este mai uşor a scrie frumos decât a exprima exact”.



Tema


    Tema romanului este cea a dezumanizării datorate patimii obsedante pentru pământ.



Structura



    Romanul este structurat în două părţi: “Glasul pământului” şi “Glasul iubirii”, aceste titluri cuprinzând termenii dilemei care va sfăşia protagonistul, anunţând aşadar conflictul romanului. Substanţa narativă este foarte echilibrat distribuită în cele două părţi, una cuprinzând şase capitole, cealaltă şapte capitole, dintre care primul se numeşte “Începutul” iar ultimul “Sfârşitul”, ceea ce demonstrează o tendinţă spre simetrie şi spre construcţia circulară a romanului.

    Construcţia romanului conceput ca un corp sferic, este, de fapt, o trăsătură specifică la Liviu Rebreanu, marile sale romane începând şi terminându-se în acelaşi fel. Astfel, “Ion” începe cu descrierea drumului care duce dinspre lume spre Pripas şi se încheie cu descrierea aceluiaşi drum, dar urmărit în sens invers. În acest context, Liviu Rebreanu afirmă că trebuie ca acţiunile dintr-un roman să se rotunjească astfel încât începutul să se confunde cu sfârşitul şi să creeze senzaţia vieţii adevărate. Satul lui Ion a fost scena unor acţiuni dramatice prin care s-a demonstrat că oamenii se nasc, iubesc, urăsc cu patimă, dar până la urmă mor, dincolo de ei însă rămânând tumultul vieţii colective care, asemeni drumului care pleacă din Pripas se pierde în şoseaua cea mare şi fără început a Universului. Dramele toate rămân în urmă iar viaţa îşi urmează cursul. Este ceea ce Rebreanu susţine prin construcţia sferică a romanelor sale.
    Un artificiu compoziţional prin care se subliniază sfericitatea şi simetria romanului este scena horei aşezată aproape de incipitul naraţiunii, scena în care sunt prezentate toate personajele principale configurându-se raporturile dintre ele, evoluţia lor ulterioară şi chiar deznodământul înainte ca naraţiunea propriu-zisă să fi început. Procedeul îl apropie pe Rebreanu de romancierul Călinescu.  



Elemente de fresca


    Apariţia în 1920 a romanului “Ion” a marcat un moment de cotitură, obligând literatura română să se maturizeze în sensul depăşirii definitive a prozei idilice, patriarhale, şi promovând adevăratul roman românesc realist şi obiectiv. Acest roman impunea un adevărat mit literar şi anume acela al scriitorului realist, obiectiv, preocupat să reflecte în opera sa autenticul vieţii, chiar dacă viaţa înseamnă şi monotonie. La apariţia romanului, Eugen Lovinescu recunoştea în această carte “cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română”. Referindu-se la faptul că Rebreanu nu face din acest roman doar povestea unui individ, ci povestea unei colectivităţi, cu toate caracteristicile omeneşti general-valabile, Lovinescu mai afirma că în romanul “Ion” viaţa “nu se reduce la planşe anatomice de studiu”. Rebreanu compune romanul “printr-o aglomerare de imponderabile într-un vast panou convingător de fapte învălmăşite, ce se perindă fără început şi fără sfârşit ca însăşi viaţa”.
    O primă trăsătură de frescă socială o reprezintă viziunea obiectivă asupra stratificării sociale a satului ardelean. Există în romanul lui Rebreanu ţărani săraci “ca degetul”, aşa ca Ion al Glanetaşului, “bocotanii” satului precum George Bulbuc, Vasile Baciu şi “albăstrimea” rurală formată din familia învăţătorului Herdelea şi preotul Belciug. Alături de aceştia apar însă numeroase alte personaje precum avocaţi, notari sau autorităţile maghiare în care, românii, indiferent de clasa lor socială, nu au încredere.
    Altă problemă fundamentală pentru aspectul de frescă o reprezintă viziunea asupra patriotismului prin care Rebreanu realizează pertinente analize ale psihologiei individuale şi ale psihologiei colective. Nu există în romanul lui Rebreanu nici o exagerare în privinţa patriotismului care e văzut obiectiv, cu luciditate într-un stil care prin discreţie şi subtilitate aminteşte de tonalităţile lui Ipsere (“Nora”).
    Se poate vorbi de un patriotism romantic total ineficient ca în cazul lui Titu Herdelea, un patriotism temător în cazul învăţătorului Herdelea, un patriotism inconsecvent în cazul doamnei Herdelea care afirmă că este bună româna şi nu vrea să înveţe ungureşte, dar copii săi ştiu această limbă, un patriotism inconstant în cazul învăţătoarei Virginia care acceptă căsătoria cu un ungur deşi afirmase că-i urăşte, un patriotism demagog în cazul avocatului Grofşoru. Totuşi, există în roman un personaj care, deşi nu atrage de multe ori simpatia lectorului, într-o anumită scenă dovedeşte o tulburătoare demnitate patriotică: preotul Belciug, care nu acceptă să-şi înveţe elevii să spună rugăciunile în ungureşte.
    Un important element de frescă socială îl reprezintă impactul pe care proprietatea pământului îl are asupra oamenilor din roman. Rebreanu priveşte în primul rând acest impact la nivel individual, dar de asmenea urmăreşte resorturile adânci ale căsniciei ţărăneşti influenţate de concepţia de a avea cât mai mult pământ. În această lume, nici una dintre calităţile individuale oricât ar fi de multe nu-l poate aşeza pe om acolo unde el ar fi meritat. Ion ştie că inteligenţa, hărnicia, demnitatea, sunt zadarnice dacă nu are pământ. În acest fel, se anulează şi principiile fireşti ale iubirii şi ale respectului pe care trebuie să se întemeize o căsnicie. Dar cea mai grea condiţie în lumea aceasta o au femeile. Cazul Anei este tragic, dar nu cu mult diferit de al celorlalte femei din societatea ţărănească. Sclavă a soţului şi a tatălui, aruncată de la unul la celălalt ca un obiect nefolositor, Ana are o singură şansă, să moară, aşa cum de multe ori o îndemnase Ion. George Călinescu afirma că: “În societatea ţărănească din romanul lui Rebreanu, femeia reprezintă două braţe de muncă, o zestre şi o producătoare de copii. O dată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate”. Zenobia, mama lui Ion, repetă, dar nu cu accente atât de grave, destinul Anei, dar Florica, deşi frumoasă, deşi căsătorită cu înstăritul George nu-şi poate totuşi împlini destinul pentru că nu dă curs iubirii.
    Dincolo de toate aceste condiţionări economice, politice, sociale, satul lui Rebreanu este văzut în desfăşurarea obişnuită a existenţei sale, cu multitudinea de întâmplări banale, cotidiene, sau cu ritmicitatea calendaristică a unor evenimente. Astfel, ochiului atent al naratorului nu-i scapă certurile dintre soţi, neînţelegerile dintre vecini, bătăile dintre flăcăii satului, tocmelile pentru zestre, desfăşurarea muncilor câmpului, petrecerile de la cârciumă sau balul de sfârşit de an de la liceul din Armadia, bojotarea de Crăciun, probozirea din Biserică.
    Alături de toate cele menţionate, un element important de frescă socială îl reprezintă preocuparea naratorului pentru evenimentele capitale din existenţa umană: naşterea, nunta şi moartea, prin care se completează aspectul romanului de tablou al vieţii totale şi obiective. Oamenii s-au învrăjbit pentru pământ doar în anumite tipuri de societate. Se nasc, iubesc şi mor întotdeauna şi pretutindeni. Prin aceasta, romanul capătă viziunea românească, având caracter de generalizare.
    Naşterea este surprinsă în scena în care pe Ana o apucă durerile facerii pe câmp, atunci când ducea mâncare alor săi aflaţi la lucru. Scena este lucrată într-o pastă văscoasă cu accent pe tusele groase, pe reacţiile organice, dure, sugerate prin elemente familiare universului rural. Se folosesc cu precădere verbe şi adjective, care atât prin sens şi prin sonoritate sugererează atmosfera aspră: pârâiau, gemea, sfâşietor, prelung. Momentul îi copleşeşte pe cei doi bărbaţi, care, potrivit mentalităţii arhaice, rămân uluiţi şi uimiţi parcă în faţa necunoscutului vieţii. Misterul creaţiei îi îndeamnă să-şi facă involuntar cruce, pătrunşi de solemnitatea clipei.
    Nunta, fără a avea semnificaţiile naşterii, este unul din evenimentele capitale ale existenţei care, constituind o permanenţă umană, reţine atenţia naratorului. Este singurul dintre cele trei elemente căruia i se dedică o veritabilă pagină de etnografie. Cu toate că Rebreanu este un scriitor obiectiv, tabloul nunţii capătă dimensiunile unui spectacol de feerie, amintind de “Nunta Zamfirei” de George Coşbuc. Fie că e vorba de nunta ţărănească sau de nunta din familia învăţătorului, petrecerea ţine trei zile după obicei, lăutarii cântau “de-şi frângeau degetele”, călăreţii pocneau din pistoale, iar alaiul drustelor, al naşilor, al mirilor, vine într-o dezlănţuire de voioşie. Este un ospăţ de poveste cu revărsare de bucate şi râuri de vin şi rachiu, iar în cânt şi joc, toate tensiunile dintre oameni se estompează.
    Dintre evenimentele capitale, cel mai des apare în romanul lui Rebreanu moartea, de cele mai multe ori în ipostază violentă. Personajele mor de obieci asasinate sau prin sinucidere, de parcă moartea nu poate interveni decât brutal, ca un sfârşit, păstrând tonalitatea unei vieţi chinuitoare. Ca şi în momentul naşterii, în scena uciderii lui Ion, naratorul subliniază reacţiile organice aspre şi corespondenţele tulburătoare dintre senzaţia protagoniştilor şi natura: vântul începe să şuiere înfiorător, întunericul este mai dens, iar noroiul grădinii devine mai cleios, chemând oamenii. Este o imagine în care predomină durerea, sângele, pârâitul oaselor, senzaţia de sufocare. Totuşi, există în roman şi moarte firească, păstrând ceva din seninătatea şi împăcarea din “Mioriţa”. Este vorba de moartea lui Dimitru Moarcas, ale cărui cuvinte au tonul unei meditaţii grave, păstrând totuşi simplitatea şi bunul simţ al înţelepciunii ţărăneşti.
Cu toate că nu este un eveniment capital, hora a reţinut de asemenea atenţia lui Rebreanu, fiind un prilej pentru acesta de a pătrunde mai adânc în fondul de tradiţii milenare ale satului, în psihologia personajelor şi de a realiza o pagină de etnografie românească. Hora e şi un cadru de prezentare al protagonştilor, o modalitate de a anunţa conflictele şi deznodământul acţiunii, precum şi un simbol al destinului omenesc în general, pentru că forma sa circulară sugerează că începutul se confundă cu sfârşitul.
Personajele din romanul “Ion” rămân într-o anumită condiţionare istorică socială, dar dincolo de această limitare trăiesc asemeni unor oameni adevăraţi o existenţă pe care naratorul o surprinde în toate detaliile sale, ceea ce imprimă romanului caracterul de adevărată epopee. În acest sens, George Călinescu afirmă că romanul “Ion” este solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită.  



Caracterizarea personajului


    În romanul său, Liviu Rebreanu pune în mişcare o galerie impresionantă de personaje, dominantă fiind figura lui Ion. Prezent în scena horei de la începutul romanului, Ion este urmărit încontinuu cu interes şi fină intuiţie psihologică. Ion este sfâşiat între “glasul pământului” şi “glasul iubirii”, oscilând între Ana, urâtă, dar având “locuri şi case şi vite” şi Florica, “mai frumoasă ca oricând”, dar săracă. Personajul este conceput unitar, fiind centrat pe o dominantă de caracter, căreia i se subordonează toate celelalte trăsături. Aceasta este setea de pământ, împinsă până la paroxism, ceea ce-i aşează destinul sub semnul tragicului.
    Personajul se construieşte din mişcare, gesturi, fapte, acţiuni, comportament, relaţii cu lumea, monolog şi dialog. Încă de la începutul romanului, Ion se distinge dintre flăcăii satului prin înfăţişare fizică şi prin orgoliu, nesuportând jignirea de la horă. De asmenea, autorul subliniază puterea pe care Ion o are asupra oamenilor. Deşi sărac, Ion este cel ce hotărăşte ce trebuie să cânte lăutarii.
    O întoarcere în timp a naraţiunii subliniază că patima lui Ion pentru pământ este înnăscută. Deşi fusese un elev inteligent şi silitor, părăseşte şcoala “pentru că mai drag i-a fost să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul”. “De mic copil pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.
    Ion ştie că toate calităţile lui: hărnicie, perseverenţă, demnitate, se cântăreau în poziţia sa socială dată de cantitatea de pământ pe care o are: “Veşnic i-a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat cu o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie!”. Oricât ar fi de înzestrat, Ion ştie că fără pământ “va fi veşnic slugă pe la alţii, va munci ca să îmbogăţească pe alţii” şi de aceea îşi admonestează tatăl, pe Alexandru Glanetaşu, că n-a fost capabil să-şi păstreze pământul obţinut din zestrea soţiei.
    Toată existenţa lui Ion e covârşită de setea de avea pământ cu orice preţ: “Glasul pământului pătrunde năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Toată fiinţa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult”. Cu intuiţie psihologică, Liviu Rebreanu accentuează forţa pe care pământul o exercită asupra personajului. În contact cu pământul, Ion nu mai simte nici oboseala, o energie stranie copleşindu-l: “Oboseala îl îmbărbătă ca o patimă. Munca pământului îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare”. Într-un gest de ardoare, ca în faţa unui zeu, îşi sărută pământul: “Faţa îi era scăldată într-o sudoare caldă, de patimă. Îşi lipeşte buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Scena are evidente accente naturaliste, amintind de pornirile tulburi ale personajelor lui Zola.
    Acţionând asupra lui dincolo de limitele firescului, patima pentru pământ dezumanizează personajul. Eugen Lovinescu afirmă că în lupta pentru pământ, eroul lui Rebreanu dovedeşte o “inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă, încât nimic nu-i rezistă”. După părerea lui George Călinescu, Ion este însă “o brută, o fiinţă redusă, de o viclenie instinctuală”.
    Calculat şi rece Ion o seduce pe Ana, cu tenacitate, după un plan bine stabilit. O dată stăpân al pământului ei, pentru Ion Ana nici nu mai există. Nepăsător, o lasă pradă calvarului ce o va aduce spre sinucidere: “Da’ omoară-te, dracului, că poate aşa o să scap de tine!”. Ion trece peste tot ce este omenesc, orbit de patima pământului. Se opresc relaţiile sale cu propria mamă, pe care o bate că nu a avut grijă suficientă de copil. Dar nici măcar pe acesta Ion nu îl poate iubi. E îngrijorat de soarta lui numai pentru că se gândeşte că va pierde pământul dacă Petrişor moare. Când e convins că nimeni nu-i mai poate lua pământul, “deşi Petrişor plânge mai dureros, lui Ion nu i se mai pare aşa de sfâşietor plânsul”. Chiar îşi face planuri unde să-l îngroape, cu toate că băiatul încă trăia. Abia acum poate să dea frâu liber iubirii pentru Florica, înşelându-l pe George, de a cărui mână va cădea răpus.
    Personaj extraordinar de viu construit, Ion are în “zvârcolirea” sa ceva din măreţia eroilor de tragedie greacă. Setea de pământ acţionează asupra lui cu forţa destinului, iar “hybrisul” – pedeapsa – intervine echitabil în final, pentru că personajul a depăşit graniţele omenescului.
    Ca să dobândească pământul râvnit, Ion a procedat ca un lucid erou stendhalian, dar aplicând o tehnică ţărănească autohtonă. Necesitatea schimbării condiţiei sale i-a apărut încă din copilărie, transformându-se în patimă. El se vrea într-o veşnică nuntire cu pământul, de care se simte legat prin rădăcini magnetice. Lunga experienţă a generaţiilor de dezmoşteniţi a făcut ca dragostea de pământ să echivaleze aproape cu un dat biologic, să atingă valoarea de simbol. Căci Ion sintetizează o suferinţă seculară care ajunge la exaltare, printr-un proces parţial explicabil.
În sufletul “primitiv” al protagonistului, torturat de ideea posesiunii pământului, convieţuiesc: o mare capacitate de a se bucura, cu spaimă aproape, de imensitatea gliei, frumuseţea hărniciei şi a muncii, ambiţia fără scrupule, pasiunea, planurile viclene, exaltarea devenită metafizică uneori, dar şi de bestialitate şi cinism. Prin toate acestea, personajul Ion trebuie văzut şi ca individualitate bine conturată, dar şi ca metaforă a dramei ancestrale a pământului.