NUVELA PSIHOLOGICĂ

“ MOARA CU NOROC “

Simbolistica roţii şi a morii
Curent literar + alte influenţe
Tema : dezumanizarea sub impactul dorinţei de îmbogăţire
Structură şi compoziţie 17 capitole
Caracterizarea personajelor



Simbolistica roţii şi a morii
Curent literar + alte influenţe

    În credinţele folclorice, roata este un obiect ritualic învestit cu semnificaţii legate de existenţa umană, iar moara este un loc care semnifică faptul că timpul macină existenţele într-o permanentă mişcare inclusă în ritmurile armoniei cosmice. Transformarea aceasta a materiei, trecerea noastră treptată spre altă etapă de evoluţie se încadrează în mersul firesc al lucrurilor. Atunci însă, când roata nu se mai învârteşte, se produce o dereglare a cursului normal, iar moara abandonată devine topos (loc simbolic) al răului, malefic, un sălaş al duhurilor necurate, atrase de stagnarea materiei. În nuvela lui Slavici apare acest simbol cu un avertisment pentru ispitele ce se vor aşeza în calea destinului lui Ghiţă. Deşi în mod firesc moara ar trebui să însemne prin permanentă măcinare o purtătoare a “norocului” la Slavici norocul acesta poate fi doar cel al purificării finale, doar al faptului că cei vinovaţi au fost exemplar pedepsiţi.

    Printre marii clasici ai literaturii române, fiecare fiind reprezentativi pentru un anumit gen sau pentru o anumită specie, Slavici rămâne un nuvelist de excepţie. El este creatorul unei lumi animate de mari energii, de patimi puternice, de dramatice probleme morale, pe fundalul satului transilvănean (târgului) unde operează străvechi legi nescrise sau pe fundalul imensei Câmpii de Vest, unde legea o fac cei puternici şi lipsiţi de scrupule, precum Lică Sămădăul. Nuvelele lui Slavici se încadrează în realism, dar prin patosul trăirilor, prin caracterul excesiv al unor personaje capătă note romantice, iar prin analizele psihologice capătă tonalităţi moderne.



Tema : dezumanizarea sub impactul dorinţei de îmbogăţire

    Tema nuvelei este reprezentată de urmările nefaste pe care goana de avere le are asupra sufletului. Această temă, a dezumanizării sub impactul dorinţei de îmbogăţire, apare frecvent la Slavici, mai ales în volumul de nuvele din care face parte şi “Moara cu noroc“, intitulat “Nuvele din popor” (1881). În acest sens, un personaj al nuvelei “Comoara” din volumul amintit, sintetiza astfel tema enunţată: “Ce folos de bogăţie dacă ea chiar din clipa în care o atingi, te face din om neom”. Aceeaşi viziune o are asupra bogăţiei şi bătrâna soacră a lui Ghiţă, iar în lumina perceptului moral pe care ea îl rosteşte ca un avertisment chiar în expoziţiune se zbate ca sub un blestem destinul protagonistului până în final: “Omul să fie mulţumit cu sărăcia lui: căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face liniştit”.


 
Structură şi compoziţie 17 capitole
 
 Structura nuvelei “Moara cu noroc” se construieşte pe baza celor XVII capitole, iar din punct de vedere compoziţional se remarcă:

             ÷Arta personajului
     Literatura română de până la Ioan Slavici izbutise să realizeze câteva personaje dramatice de mare forţă artistică, dar nu crease un personaj epic, viabil, care să nu întruchipeze schematic o anumită trăsătură de caracter sau categorie socială, ci să ţâşnească din propria sa luptă, din propria sa voinţă de a se realiza într-un anumit fel şi să devină astfel un tip reprezentativ pentru societatea românească. Spre deosebire de scriitorii anteriori lui,  Ioan Slavici nu impune personajelor o comportare rigidă, dictată de anumite prejudecăţi morale, ci le dă libertatea de a se manifesta în împrejurările în care le pune viaţa, după propriile lor îndemnuri sufleteşti. Se relevă astfel, nu doar caractere gata formate, ci şi felul în care le pune viaţa, după propriile lor îndemnuri sufleteşti, felul în care oamenii ajung să fie aşa cum sunt. A crea personaje prin care să arăţi că, asupra predispoziţiilor psihice, înnăscute, societatea şi întâmplările vieţii exercită influenţe hotărâtoare, reprezenta pentru vremea lui Slavici o noutate în literatura română, un punct avansat al metodei realiste. Scriitorul pune accent pe evoluţia artistică a personajului epic. El nu povesteşte doar întâmplări, ci îl pune pe personaj să acţioneze chiar sub ochii noştri, urmărind cum întâmplările vieţii îl frământă dureros şi-l transformă în veritabil erou tragic. Nu atât întâmplările în sine interesează  în acest caz, ci tăria prin care personajul îşi susţine pasiunile, energia pe care o degajă în lupta cu lumea şi cu sine.
 Scriitorul nu înfrumuseţează cu nimic viaţa persoanelor sale. Procentul de duritate şi afecţiune, de bunătate şi răutate, de hotărâre şi slăbiciune pe care îl observăm în fiecare dintre ele face din Ioan Slavici un analist fără părtinire, un spirit realist desăvârşit. Definitorie pentru arta realizării personajului lui Slavici este o mare putere de interiorizare, care face ca eroii lui să fie văzuţi nu doar în manifestările exterioare, ca în proza anterioară, ci mai ales în zbuciumul lor lăuntric, cu toate meandrele psihologice pe care acesta le presupune.
     Arta personajului epic atinge în “Moara cu noroc” un nivel de măiestrie ridicat în ceea ce priveşte portretistica literară. Portretul fizic este concis, redus la esenţial. Accentul nu cade pe substantive abstracte, însoţite de determinări corespunzătoare, ci pe adjective cu rol de epitet caracterizator. Într-o măsură mult mai mare decât portretul fizic, portretul moral constituie la Slavici un succes remarcabil al prozei româneşti. Personajele au însuşiri numeroase, pozitive şi negative, au calităţi şi defecte, atitudini ferme şi ezitări, îndrăzneli şi temeri, urăsc şi iubesc pătimaş; au în general, comportarea unor fiinţe reale. De aceea, portretele morale sunt complexe şi veridice. Ele se constituie ca o însumare treptată a observaţiilor naratorului cu propriile mărturisiri ale personajului şi cu reacţiile sufleteşti ale celorlalte personaje.
 
     ÷Arta narativă
    Naraţiunea se realizează la persoana a III-a, în principiu din perspectiva vocii auctoriale, cu permanentă grijă pentru obiectivitate. Se respectă toate elementele subiectului, ceea ce creează o notă de rigoare clasicistă. De remarcat preocuparea nuvelistului pentru conturarea conflictului. Tensiunea acestuia se realizează gradat, iar amplificarea conflictului interior, cu vădita intenţie de a susţine şi motiva conflictul exterior, dă creaţiei lui Ioan Slavici dimensiunea de nuvelă psihologică. Notarea amănunţită a atitudinilor sugerând conflictul psihologic al eroilor reţine atenţia mai mult decât simpla narare a întâmplărilor exterioare. Dialogurile şi monologurile nu mai sunt doar mijloace prin care se dinamizează acţiunea, ci devin documente ale vieţii interioare, modalităţi de a revela frământările psihologice. Descrierile sunt limitate la schiţarea personajului şi au rolul de a potenţa analiza psihologică, sugerând corespondenţa cu stările sufleteşti al protagoniştilor. Din când în când, în momentul cheie, naraţiunea se realizează din perspectiva unui personaj raisonneur, ca bătrâna soacră a lui Ghiţă, ce devine glasul străvechii morale creştine cu care intră în conflict dorinţele hrănite din vicii ale celorlalte personaje. Astfel, se realizează o tensionare a conflictelor psihologice.
 
     ÷Din punct de vedere stilistic
    Nuvela lui Ion Slavici se defineşte prin faptul că se folosesc puţine regionalisme şi chiar puţine transfigurări poetice, păstrându-se tonalitatea sobră, obiectivă, claritatea discursului. Specifică este permanenta întoarcere spre paremiologie. Dar aceasta nu creează, ca la Creangă, nota jovială, ci tensionează discursul, comentând destinele eroilor din perspectiva unui fond de înţelepciune arhaică, sugerând sentinţe ce operează cu forţa moirei (soarta) din tragedia antică.



Caracterizarea personajelor


    Ghiţă – este unul dintre protagoniştii nuvelei, personaj viabil şi complex, un tip uman, în care contradicţiile se manifestă puternic. Esenţa este dramatică, fiind sfâşiat între atracţia banului şi dorinţa de a rămâne demn şi cinstit. Fondul lui sufletesc este bun, dar, confundat cu vicleniile destinului, Ghiţă va ceda.
 Personajul aspiră să-şi depăşească modesta condiţie de cizmar, pentru că monotonia acesteia şi sărăcia îl sperie şi îl îndârjesc, după cum îi spune soacrei sale: “Nu punem pe prispă la soare, privind eu la Ana, Ana la mine şi amândoi la copilaş, iar dumneata la tustrei”. Hotărârea lui e fermă: familia se va muta la Moara cu noroc, iar Ghiţă se va aşeza deliberat în drumul porcarilor , adică în calea ispitei. G. Călinescu afirma că “personajul se pune între ordinea juridică a statului şi legislaţia mutuală a hoţilor”.
 Drama lui e analizată magistral. E sfâşiat de dorinţa de a avea bani şi devine complice cu Lică: “se gândea la câştigul pe care-l putea face în tovărăşie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau ochii: de dragul câştigului ar fi fost gata, să-şi pună capul în primejdie”.
 În prezentarea personajului, viaţa sa interioară e cu mult mai bogată, mai nuanţată decât cea exterioară, definită între cârciumă şi familie. La început, cu toată pacea locului de la Moară, Ghiţă presimte o ameninţare, care, deocamdată, nu prinde contur:”Numai câteodată, când noaptea, zgâlţâia vântul moara părăsită, locul îi părea străin”. Presimţirea se întăreşte când îl vede prima dată pe Lică şi are senzaţia că “s-a răcit tot trupul”. Venirea lui Lică îl modifică profund şi definitiv, acesta având o putere aproape magică. Slab, incapabil de a i se opune cu adevărat, atras de vraja câştigului, Ghiţă se va închide tot mai mult în muţenie, izolându-se sufleteşte chiar şi de Ana.
 Acţiunile îi devin precipitate, trădând teama şi însingurarea, îşi cumpără două pistoale, îşi i-a o slugă puternică, pe Marţ, îşi ia doi câini. Gesturile şi pornirile lui spre duritate sunt sugerate abil de narator: Ghiţă îşi dresează câinii să ucidă, iar el însuşi începe să simtă plăcere la vederea sângelui.
 Dezumanizarea merge atât de departe încât Ghiţă regretă existenţa familiei, considerând-o o piedică în calea îmbogăţirii sale: “Pentru prima dată, în viaţa lui ar fi vrut să nu aibă nevastă şi copii”.
 Ştiind că la moară nu putea rămâne nimeni fără voia lui Lică, Ghiţă trăieşte drama neputinţei, se complace în a se declara slab, devine irascibil, devine “legat, şi omul când se simte legat, e supărăcios”. Desprinderea nu-i este îngăduită chiar de propria sa patimă, iar complexitatea personajului rezultă din faptul că acesta e capabil să conştientizeze sfâşierile şi contradicţiile lăuntrice. Drama sa e profundă şi fiecare zi îi aduce o nouă prăbuşire. Cere ajutor, în mod direct, de la Ana, pentru ca apoi să-i reproşeze acesteia: “Eşti uşoară de minte, nu înţelegi nimic şi mă laşi să mistuiesc cu gândurile cele rele”. Ghiţă învaţă treptat disimularea şi pe măsură ce nu mai comunică, devine tot mai crispat.
 Doar aparent, însă, Ghiţă este slab, pentru că odată intrat în cârdăşie cu Lică, va fi la fel de hotărât ca acesta. Pentru el, începutul a fost greu, dar patima câştigului îi dă forţă nebănuită: “nu cred că poţi să mă ţii de frică”, îi spune lui Lică, ferm. Devine şiret şi chiar mai subtil decât Lică, ştiind să acţioneze astfel ca lumea să-l creadă în continuare cinstit. Ghiţă devine mereu duplicitar de aici înainte; chiar şi dezvăluirile făcute jandarmului Pintea, se opresc la jumătate, iar prietenia cu acesta se clatină. Se clatină şi iubirea pentru Ana, pe care o împinge în braţele lui Lică.
 Chemat la interogatoriu şi bănuit de complicitate la o crimă, Ghiţă simte cum lumea îl părăseşte şi vechile lui coordonate se schimbă. Disculparea faţă de autorităţi devine disculpare faţă de sine. Zbuciumul sufletesc se accentuează: ”simţi că îi slăbeasc deodată toate puterile, privirile oameinilor ardeau parcă şi mergea drept înainte fără a îndrăzni să-şi ridice ochii de la pământ”.
 Monologul interior al personajului îl arată mereu hărţuit de propria conştiinţă. El încearcă să menţină fie şi numai în sufletul său, echilibrul între bine şi rău, între patima banului şi tăria morală. Frământat, zguduit de fărădelegile săvârşite, el încearcă să transforme slăbiciunile în virtuţi, zicându-şi că alţi oameni aflaţi în situaţia sa s-ar fi dovedit mult mai slabi sau poate le-a făcut din dragoste pentru Ana.
 Dar prăbuşirea este completă, patima pentru bani îl roade pe dinăuntru, distrugându-l: “Banii primiţi de la Lică erau pe masă; ar fi vroit să-l ia şi să—l arunce, însă el nu putea, se gândea cât ar fi trebuit să muncească pentru ei şi nu-l lăsa inima să-i dea din mână”. Structura personajului este sintetizată astfel de Pintea: “Multe ar fi de făcut, numai dacă n-ai fi atât de prost, ca să-l acoperi, când vrei să-l surpi pe Lică”.
 Sfidând prevestirile, sfidând înţelepciunea tradiţională că: “liniştea colibei tale te face fericit, nu bogăţia”, aşa cum îi sugerase soacra sa, Ghiţă a sfidat primejdia. Universul malefic îl cucereşte definitiv.  Răul îl cuprinde împotriva voinţei lui, poate tocmai pentru că a trecut graniţa binelui şi a credinţei, pentru că a sfidat regula unanim acceptată în lumea satului care oprea omul să se apropie de locuri rele. Ghiţă merge pe calea păcatului, deşi ştie că e calea pierzaniei. În tragedia greacă, divinitatea pedepseşte răul şi pe cel care, arătându-i ce e rău şi ce e bine, alege totuşi răul. În lumea mitică a satului ardelean, Ghiţă este pildă pentru nesocotinţă.
 
    Ana – personajul feminin principal. Portretul ei fizic reverbat de bărbatul care o iubeşte, sculptează în cuvinte un model clasic al feminităţii: “Ana era tânără şi frumoasă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă”.
 Evoluţia ei se desfăşoară pe două planuri: în familie – mamă şi soţie iubitoare, deschisă, devotată, iar în contact cu lumea exterioară, mai ales cu Lică, la început temătoare, apoi răzbunătoare şi aprigă.
 Când soţul hotărăşte plecarea la Moară, mama Anei se opune, mai ales pentru că “Ana îmi părea prea tânără, prea aşezată, oarecum prea blândă la fire şi-mi vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriţă”.
 În evoluţia Anei, momentul apariţiei lui Lică este o cumpănă fascinată de prezenţa lui, Ana rămâne “privind ca un copil uimit”. Femeia intuieşte primejdia şi reacţionează cu o disperare instinctivă la transformările soţului ei. Îndurerată şi zbucimată, Ana înregistrează fiecare gest şu nuanţă din vocea şi din tăcerile lui Ghiţă, dorind să-i fie de folos acestuia. Dar el o respinge, izolându-se. În jurul Anei se ţese o pânză deasă, o plasă nevăzută, plasa destinului malefic.
 Este semnificativă scena în care Ghiţă învaţă copilul să călărească pe câinele cel mare. Ana îl priveşte cu groază, îşi simte copilul în primejdie, dar nu vrea să-şi supere soţul şi când acesta renunţă la jocul cel cumplit. Ana însăşi va reaşeza copilul pe câine, înfrângându-şi teama de mamă din iubire pentru soţ. Ea este exemplu de obedienţă, de dăruire, de devotament.
 Desele vizite ale lui Lică la Moară o fac pe Ana să fie “muncită de gânduri grele care o îmbătrânesc oarecum într-un singur ceas”. Înstrăinarea ei de Ghiţă se accentuează pe măsură ce prietenia dintre cei doi bărbaţi se leagă mai puternic. Evoluţia personajului traversează pe rând îngrijorarea, nedumerirea, spaima, revolta, înfruntarea şi sila faţă de Lică pe care la început îl refuză când o cheamă la joc. Dar Ghiţă stăruie şi ea cedează pentru a-i face pe plac soţului: “Ana îşi călcă pe inimă şi se dete la joc. La început se vedea că a fost prinsă de silă, dar treptat începe să-i placă”. Lică are asupra ei puterea unei vrăji. Sensibilă, fragilă, văzându-şi bărbatul înstrăinându-se de ea, Ana se va întoarce spre păcat cu o forţă egală cu cea a purităţii ei anterioare, o forţă devastatoare, care o face să afirme: “Tu eşti om Lică, iar Ghiţă nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”.
 Disperarea Anei se mistuie în suflet şi rareori cuvintele îi vin pe buze: “Tu mă omori Ghiţă, mă seci de viaţă, mă chinuieşti, mă laşi să mă omor eu din mine”.
 Cutremurat din străfunduri, sufletul ei se ofileşte, văzând şi înţelegând că soţul ei face afaceri necinstite cu Lică şi femeia încearcă să afle singură adevărul: “Trebuie să aflu adevărul, de dragul copiilor mei, dacă nu de alta!”.
 Ghiţă mijloceşte o întâlnire a Anei cu Lică şi-l duce la Moară pe jandarmul Pintea. Sacrificarea Anei are dramatismul sacrificării unui ideal. Apropierea lui de Lică se face atât datorită atracţiei malefice ale acestuia, cât şi datorită dorinţei de răzbunare a soţiei înşelate în încrederea ei nestrămutată în soţ. Ana îl părăseşte din disperarea iubirii convertite în ură. E greu de stabilit cât e de vinovată sau de nevinovată. Ea însăşi nu înţelege bine care este păcatul ei.
 Uciderea Anei de către Ghiţă devine o pedeapsă a divinităţii pentru că Ana a încălcat legea creştinească a cununiei poate din prea mare şi prea profundă iubire pentru soţ care nu a mai fost capabil să-i asculte freamătul sufletului.

     Lică Sămădăul – locul în care vine Ghiţă este un topos al ispitei, legat de taina păcatului, iar reprezentantul acestei lumi este Lică Sămădăul. Personajul acesta îmbină contradicţii, dârzenie, hotărâre, sadism şi rare momente de duioşie, ca acelea faţă de copii lui Ghiţă.
 Portrerul fizic al lui Lică Sămădăul e pretext de veşnică pendulare între exterior şi interior: “Lică e un om la 36 de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţă lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele împreunate la mijloc; Lică era porcar, însă cei ce poartă cămaţa subţire şi albă cu floricele, pieptar cu bumbi de argint şi bici cu codurişcă de os împodobit cu flori”. Impresia generală este de nobleţe ciudată, diabolică. El apare la Moară într-o postură statuară “ca un stâlp de piatră”, răspândind o stranie atracţie prin “privirea pierdută în vânt”.
 Personajul este caracterizat direct de autor ca fiind “năvalnic şi îndrăzneţ”. Lipsit de orice scrupul moral, Lică e răul însuşi, personaj malefic, arhetipal al satului românesc.
 Autocaracterizarea scoate la iveală întunecimi ale sufletului: “Eu sunt Lică Sămădăul… Multe se zic despre mine… Tu vezi un lucru că umblu ziua-n amiaza mare şi nimeni nu mă opreşte-n cale să mă duc în oraş şi stau de vorbă cu domnii; voi fi făcut ce voi fi făcut, dar am făcut aşa că oricine poate să creadă ce-i place, însă nimeni nu ştie nimic”.
 Caracterizarea se întregeşte prin vorba scurtă a personajului, compusă din întrebări aspre, la care cere neapărat răspuns sau din porunci.
 Slavici are “simţul elementarului” în figuri ca Lică Sămădăul “căpetenie de haiduci mai mult decât porcari, amestec de pasiune şi disimulare, natură în fond complicată, ce se întâlneşte atâtea în mediile primitive”. (Tudor Vianu)
 Lică supune suflete, autorităţile îi apără, hoţii îi cunosc, iar el este stăpân absolut. Conştient de puterea sa, personajul n-are nimic din frământările şi zbuciumul lui Ghiţă. El este supus răului şi evoluează liniar, fără împotriviri. Însă în toţi cei din jur, Lică seamănă încordare. Ana îl ghiceşte: “E un pătimaş şi nu e bine să te duci departe cu el”. Asupra Anei, Lică are puterea unei vrăji malefice. Pintea ştie că Lică “nu se bizuie pe nimeni, nu se dă lesne de gol, nu se lasă în daravere cu orice oameni”.
 Lică a devenit rolul răului din trufie amestecată cu frică: “mă aflam la strâmtoare când am ucis pe cel dintâi om, îmi pieriseră nişte porci din turmă şi-mi era ruşine să-i spun că au pierit. Apoi am ucis pe al doilea ca să nu mă mângâi de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi“. Treptat a ucide a devenit pentru el o patimă cel mistuia: “sângele cald e un fel de boală”.
 Dacă Ghiţă e urmărit de autor în tulburătoare dileme sufleteşti, în monologuri interioare pline de zbucium, acestea lipsesc din prezentarea lui Lică. El rămâne învăluit într-un mister al răului tradus doar prin replici aspre, scurte, prin fapte sângeroase care poartă în ele o infailibilă atracţie pentru cei mai puternici decât el.