ROMANUL ROMÂNESC SUBIECTIV MODERN


“ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI”
de Camil Petrescu


Conceptul de roman modern (delimitează tranşant romanul tradiţionalist de cel modern)
Structura şi tema romanului
-2 parti cu temele:
-fiecare parte are 6 capitole, romanul se încheie cu un epilog
-vocea auctorială apare în note infrapaginale
-nu se respectă cronologia
-2 planuri : subiectiv si obiectiv
Monografia iubirii
Jurnalul de front
Consideraţii stilistice




Conceptul de roman modern (delimitează tranşant romanul tradiţionalist de cel modern)


    Camil Petrescu este scriitorul care a transformat profund romanul românesc, în sensul depăşirii tradiţionalismului şi al sincronizării sale cu problematica, frământările, sensibilitatea epocii moderne. Concepţia sa despre roman o expune în eseul “Noua structură şi operă a lui Marcel Proust”, în care delimitează tranşant romanul tradiţionalist de cel modern.
    Un prim element al acestei delimitări constă în modificarea raportului eveniment-personaj. Dacă în romanul tradiţionalist evenimentul condiţiona personajul, în cel modern raportul se inversează în sensul că evenimentul are importanţă numai dacă stârnesc ecouri în conştiinţa personajului. Rezultă, de aici, trecerea de la naraţiunea la persoana a III-a în romanul tradiţionalist la naraţiunea la persoana I în cel modern, precum şi un mare grad de relativizare şi de subiectivism. În acest sens, Marcel Proust afirmă că omul nu-i poate cunoaşte pe ceilalţi decât prin sine şi spunând contrariul, minte. Iar Camil Petrescu afirmă la rândul său: “Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu, dar acesta-i conţinutul conştiinţei mele. Din care însumi eu nu pot ieşi. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”.
    Un alt element ce diferenţiază romanul tradiţionalist de cel modern este dat de modul în care se structurează. Dacă în romanul tradiţionalist se respecta riguros ordinea cronologică a întâmplărilor şi naraţiunea avea un aspect structural, dar organizat, în romanul modern există numeroase întoarceri în timp, numeroase paranteze, note de subsol, chiar scrisori şi fragmente de jurnal incluse în naraţiunea propriu-zisă. De aceea, romanul modern poate părea dezorganizat, dar de fapt fivalitatea structurii de a realiza nu o cronologie logică raţional, ci una afectivă, un adevărat “dosar de existenţă”. Această structură a romanului modern este în strânsă legătură cu maniera în care se modifică percepţia timpului. Pornind de la  fenomenologia lui Husserl şi de la intuiţionismul lui Bergson, Proust delimitează durata matematică egală pentru toţi, convenţională, de durata individuală, o durată poetică, neţinând cont decât de trăire. Astfel, în funcţie de sentimente, timpul se dilată, devine mai scurt de la individ la individ în diferite contexte. Totodată, Proust vorbeşte şi despre două tipuri de memorie: o memorie voluntară şi o memorie involuntară. Memoria voluntară este asociată unui trecut matematic, logic şi nu poate pătrunde în artă. Memoria involuntară redeşteaptă anumite clipe printr-o senzaţie olfactivă, tactilă, gustativă, antrenând trăirea, făcând ca prezentul să se şteargă, dând consistenţă trecutului, determinându-l astfel pe individ să-şi regăsească timpul pe care îl considera pierdut. Doar această memorie involuntară are forţa de a pătrunde în artă.
    În ceea ce priveşte stilul, ca şi Liviu Rebreanu, Camil Petrescu se declară un adept al stilului anticalofil, afirmând în acest sens: “Un scriitor este un om care exprimă în scris cu liniară sinceritate (excesivă) ceea ce a văzut, ceea ce a auzit, ceea ce i s-a întâmplat(…) fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”.




Structura şi tema romanului
-2 parti cu temele:
-fiecare parte are 6 capitole, romanul se încheie cu un epilog
-vocea auctorială apare în note infrapaginale
-nu se respectă cronologia
-2 planuri : subiectiv si obiectiv



    Romanul este structurat în două părţi a căror temă se delimitează chiar din titlu. Astfel, prima parte, având ca temă iubirea devine o adevărată monografie a incertitudinii şi a geloziei, iar a doua parte este un veritabil “jurnal de front”, unul dintre cele mai interesante romane româneşti pe tema războiului. Fiecare parte are câte şase capitole, iar romanul se încheie cu un epilog intitulat “Comunicat apocrif”.
    Naraţiunea se desfăşoară la persoana I, ceea ce produce o subiectivare a viziunii, evenimentele fiind interpretate din perspectiva unui personaj-narator. Vocea auctorială se simte, dar rămâne mereu în afara naraţiunii propriu-zise (în off). Pentru prima dată în literatura română, în acest roman, dar, mai ales în “Patul lui Procust”, vocea auctorială apare în note infrapaginale (note de subsol), element de certă modernitate.
    Ca în romanul de tip procustian, nici aici nu se respectă cronologia, ci doar durata subiectivă, afectivă, ceea ce va influenţa structura romanului. Astfel, timpul narării nu coincide cu timpul naraţiunii. Timpul narării este cel al războiului, iar timpul naraţiunii este cel al iubirii. Romanul se deschide cu o scenă de la popota ofiţerească din timpul războiului, moment în care, în contextul unor discuţii despre iubire, Ştefan Gheorghidiu rememorează povestea de dragoste dintre el şi soţia lui, Ela. Astfel, toată partea întâi a romanului este, în fond, o rememorare prin care durata subiectivă şterge prezentul.
    În ambele părţi, în permanenţă se intersectează două planuri: un plan subiectiv, preponderent ( format din reprezentările lui Ştefan Gheorghidiu despre iubire şi despre război ) şi un plan obiectiv, mai puţin reprezentat ( referindu-se la fundalul social care aduce unele note balzaciene ).




Monografia iubirii

    Prima parte a romanului, considerată de arta literară o “monografie a geloziei”, “monografia îndoielii”, evocă, pentru a analiza, o poveste de iubire.
    Ştefan Gheorghidiu şi Ela se cunosc din anii studenţiei, iar sentimentul se naşte din admiraţie, duioşie, dar şi din orgoliu, Ştefan fiind măgulit că este iubit de cea mai frumoasă studentă de la Facultatea de Litere. Căsătoria lor este liniştită, până când o moştenire neaşteptată lansează cuplul în viaţa mondenă şi în cea a afacerilor, care antrenează înstrăinarea soţiei, repetate despărţiri, susceptibilităţi, împăcări nesigure.
    Nu se înregistrează propriu-zis evenimentele, ci se urmăresc mişcările interioare ale lui Ştefan Gheorghidiu. Nu istoria cuplului este importantă, ci drumul lăuntric al personajului, care analizează şi se autoanalizează cu inteligenţă şi lucuditate. Ca şi la Marcel Proust, memoria reînvie întâmplări trecute, dar spre deosebire de scriitorul francez, Camil Petrescu îşi pune personajul să selecteze numai acele fapte care vor conduce la opţiunea finală.
    Fire hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu trăieşte o autentică dramă. Un gest sau un cuvânt capătă în sufletul său o dimensiune catastrofală. Analiza stărilor sale lăuntrice depăşeşte semnificaţiile unei simple poveşti de iubire, devenind o dramă a cunoaşterii. Ştefan Gheorghidiu face parte din familia spiritelor superioare care caută, cu înspăimântătoare luciditate, absolutul: “Cei ce se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. În aspiraţia aceasta spre absolut, el transformă iubirea într-un monodeism. Din perspectiva iubirii absolute, îndoiala este trăită şi ea într-un registru cosmic: “prăbuşire lăuntrică, ruperea axei sufleteşti”. De fapt, nu îl doare atât de mult că Ela l-a înşelat, cât îl doare că el însuşi s-a putut înşela. El nu caută atât adevărul despre Ela, ci caută propriul său echilibru interior: “Pentru mine, dragostea era o luptă neîntreruptă, în care eram veşnic de veghe, cu toate simţurile la pândă, gata să previn orice pericol”. Dragostea devine pentru Ştefan Gheorghidiu un produs al spiritului, şi aici nu a fost capabilă Ela să îi reprime din frământări, scepticism, tensiune intelectuală, etică şi umană. Ştefan Gheorghidiu transformă existenţa şi prin urmare şi iubirea într-un permanent pretext al analizei sufleteşti. Ca şi la Proust, evenimentul în sine capătă importanţă doar prin ecoul său în conştiinţă. “Singura existenţă reală este aceea a conştiinţei”.
    Ela nu poate fi caracterizată, pentru că ea apare numai din perspectiva lui Ştefan Gheorghidiu, care oferă două imagini, în funcţie de fluxul îndoielii lui: Ela înger şi Ela demon. La început, Ela este delicată, frumoasă, cu o mare prospeţime, copilăroasă, pentru ca apoi să o vadă lacomă, superficială, rea, înşelătoare.
    Tot din perspectiva lui Ştefan Gheorghidiu se conturează şi imaginea fundalului social în prima parte a romanului: raportul căsătoriei cu averea, ale politicii cu afacerile, regulile mobismului, plimbările la şosea, scenele de la curse, mondena excursie la Odobeşti. În contextul procustian al analizei apar unele aspecte ce ţin de balzacianism: moştenirea, personajele “tipice”, aşa cum sunt avarul Tache, avocatul fără scrupule Nae Gheorghidiu, superficialul Grigoriade sau milionarul analfabet Lumânăraru, casa din strada Dionisie, “casă veche, mare cât o cazarmă” aduce şi ea un decor balzacian. Spectacolul social este pentru Ştefan Gheorghidiu un nou prilej de reflecţie. El rămâne şi aici un inadaptat superior, intelectualul în lumea cinică a unor analfabeţi deveniţi milionari. Ştefan Gheorghidiu trăieşte la temperaturi interioare înalte lucrurile cotidiene: trădarea unui deputat, o afacere rentabilă, conversaţii banale. Pe toate le priveşte din perspectiva valorilor absolute şi le cenzurează ca atare: “Câtă luciditate, atâta dramă”, afirmă Ştefan Gheorghidiu.
    Într-una din poeziile sale, Camil Petrescu surprindea esenţa tuturor intelectualilor al căror profil lăuntric îl va realiza în întreaga operă: “Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinaţi/ Şi mistuiţi lăuntric/ Cu sufletul mărit, / Căci am văzut Idei”.




Jurnalul de front

    Partea a II-a romanului a fost considerată “Jurnalul de front”. Perpessicius observa că “romanul pe ambele fronturi, al amorului conjugal, şi al războiului, este un neîntrerupt marş, tot mai adânc, în conştiinţă”.
    Pentru Ştefan Gheorghidiu, războiul rămâne “o experienţă definitivă”, pe care setea sa de autentic şi de absolut îl face să n-o ocolească. El afirmă că “drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, cât această pemanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte altfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel”.
    Imaginea războiului în acest roman este demitizată: nu sunt descrise bătălii şi atitudini eroice; sunt analizate, însă, stările sufleteşti ale combatantului, frica, superstiţia, laşitatea, panica. În loc de fapte măreţe, Ştefan Gheorghidiu observă încăierări neînsemnate, cadavre anonime, gesturi absurde. Stendhal descrisese astfel bătălia de la Waterloo, prin ochii personajului din “Mănăstirea din Parma”. Cu accente satirice şi ironice, Ştefan Gheorghidiu va sublinia: “pe front nu mai sunt acele tipuri pitoreşti de care e plină literatura”. Fundalul social este prezent şi în partea a doua a romanului, iar lui Ştefan Gheorghidiu nu-i scapă incapacitatea conducerii militare româneşti, slaba pregătire tactică a soldaţilor, proasta dotare militară, hrana mizeră, compusă din “mazăre cu gărgăriţe”. Uneori notaţiile capătă o tentă de comic absurd sau uneori negru. De pildă, un politician susţine că “românii e deştepţi” sau “ne vom bate cu baioneta contra trenurilor nemţeşti”. Alteori, comenzile se contrazic, încât românii nu mai ştiu cine trage în ei: “Trag ai noştri… în noi” sau “-Domnilor, tragem…!/ Domnilor, nu tragem!”.
    Această imagine demitizată a războiului accentuează realitatea tragică a confruntării cu moartea. Gelosul pasiv şi interiorizat de altădată este acum în mijlocul oamenilor şi în plină acţiune, având sentimentul infinitului şi al morţii. Ştefan Gheorghidiu cosmicizează acum imaginea războiului, cum cosmicizase odinioară deziluzia iubirii. Mai ales în capitolul “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, sunt surprinse vizual şi auditiv momente de coşmar. Marşul este demenţial, totul devine halucinant, fiecare îşi aşteaptă clipa finală, textul cultivă apocalipticul. Zgomotul şi exploziile se proiectează ca nişte “cuie în timpane şi cuţite în măduva spinării”, iar imaginile dure se întâlnesc adeseori cu poezia de esenţă expresionistă. Sunt analizate în detaliu ecourile acestor orori în conştiinţa combatantului, ceea ce face din romanul lui Camil Petrescu “tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre război” (George Călinescu). Subsolul capitolului, prin citatele din E.M. Remarque şi C. Jiinger, creează  parcă fundalul general-uman al războiului şi sporeşte gradul de autenticitate.
    Din perspectiva experienţei războiului, o experienţă totală, aceea a tragediei colective, drama deziluziei din prima parte este altfel privită. Meditaţia devine gravă, pentru că sunt puse faţă în faţă viaţa şi moartea.




Consideraţii stilistice

    Stilul romanului este imprimat de “monologul nervos” ( George Călinescu ), iar frumuseţea rezultă nu atât din figurile de stil, cât dintr-o adevărată simfonie intelectuală, o simfonie a clarităţilor psihice, un rafinament al analizei, care aparţine prozei moderne, superioare. Tudor Vianu spunea că "frumuseţea scrisului lui Camil Petrescu rezultă din luciditatea şi din febra creaţiei”.